Bomboana pe colivă

Puţine preparate culinare solicită gospodinele atât de mult precum coliva. Spargerea nucilor şi alegerea miejilor, spălarea grâului în mai multe ape, fierberea, adăugarea zahărului, răcirea, amestecarea ingredientelor, modelarea şi decorarea platoului, toate aceste procedee cer răbdare, pricepere şi mai ales timp. Mult timp. Cel puţin o jumătate de zi. În acest răstimp pot interveni surprize neplăcute: grâul nefiert îndeajuns, prea fiert sau nerăcit, disproporţia ingredientelor, lipsa de inspiraţie în privinţa decorării, ca să nu mai vorbim de o abominabilă coajă de nucă scăpată din neatenţie. O clipă de neatenţie poate atrage după sine o zgârietură sau o unghie ruptă, dar şi alte consecinţe greu de imaginat: în urmă cu câţiva ani, la masa de după înmormântarea unei cuvioase monahii, ni s-a servit colivă pudrată din belşug cu … sare fină. Iar în copilărie părinţii mei au primit, din greşeală, o farfurie de colivă pudrată cu un zahăr nespus de cristalin care s-a dovedit în cele din urmă …sodă de rufe. După cum vedeţi, prepararea colivei devine uneori o chestiune de viaţă şi de moarte!
Nu e de mirare că în faţa unei asemenea provocări unele persoane cad în deznădejde de la prima încercare. Acestea solicită în disperare de cauză ajutorul unei prietene sau înlocuiesc coliva pentru totdeauna cu banalul orez cu lapte sau, pentru că şi prepararea acestuia reclamă o jumătate de oră şi vigilenţă pentru a nu se lipi de fundul tuciului, cu o pâine oarecare. Îmi îngădui să presupun că un bărbat nu este în stare să ducă la bun sfârşit îndelungatul şi complicatul proces de facere a colivei, însă dacă unul dintre cititori îmi demonstrează contrariul, îl aştept să mă contacteze pentru a-i oferi un premiu pentru excepţionala probă de curaj şi răbdare.
La multele ceasuri scurse greu în bucătărie se adaugă alte două sau trei petrecute lângă colivă, în biserică, la slujba parastasului. Şi uite aşa am ajuns la o normă întreagă de muncă zilnică în regim normal, necesară pentru prepararea colivei şi îndeplinirea scopului său: cultivarea memoriei persoanei/persoanelor dragi. În ciuda tuturor inconvenientelor şi a celor care se lasă păgubaşi, tradiţia colivei este departe de a fi pusă în pericol. Surprinzător, puţine colive aduse la biserică sunt nereuşite sau înlocuite de surogate. S-a creat chiar o emulaţie în rândul celor care participă la slujba parastasului, „nu cumva coliva vecinei să fie mai arătoasă ori mai gustoasă”. Cui folosesc totuşi strădania şi timpul dedicate colivei? În locul orelor petrecute în bucătărie şi a nervilor tociţi pe lângă aragaz, nu ar fi mai utile o vizită la cimitir, citirea unei cărţi sau o jumătate de zi petrecută în mijlocul familiei?
Atunci când cineva drag dispare, marele regret care te seacă la inimă e că nu i-ai oferit mai mult timp. Că nu l-ai ascultat, nu i-ai vorbit, nu i-ai zâmbit, nu l-ai îmbrăţişat îndeajuns, că nu aţi stat de vorbă pur şi simplu, despre verzi şi uscate. Partea cea mai dramatică e că vina îţi aparţine şi că de-acum nu mai e nimic de făcut.
Fals. Mai e ceva de făcut: coliva. În spatele ceasurilor „irosite” în bucătărie şi apoi în biserică se ascunde tentativa iubitoare de a recupera timpul. Fiecare colivă exprimă dorinţa mistuitoare de a mai petrece puţin timp în compania persoanei iubite. Atunci când se alege nuca, se fierbe grâul sau se pudrează zahărul, gândul se ridică invariabil la acea persoană. Aşa cum odinioară ne aşezam alături de părinte, de frate sau de prieten şi vorbeam despre una sau despre alta, de această dată ne aşezăm în jurul colivei, cu gândul la el/ea. La zile onomastice şi aniversări cântam „Să-ţi fie viaţa numai lumină, ca în lumină să dăinuieşti…”, acum aprindem o lumânare în colivă, dar nu contează, mesajul se păstrează intact. Altădată ciocneam un pahar toastând pentru sănătate şi fericire, acum picurăm vin pe colivă pentru ca sufletul lui/ei să se bucure de milostivirea lui Dumnezeu.
Deşi reprezintă proba de foc a oricărei gospodine, mă îndoiesc că o colivă bine pregătită s-ar bucura de succes la un concurs gastronomic gen Masterchef. Dar nu-i mare pagubă câtă vreme preparatul tradiţional mijloceşte cu succes întâlnirea cu cei dragi trecuţi dincolo, oferind şansa neasemuită a recuperării timpului pierdut.

Read Full Post »