Comemorări şi pupături

Duminica dimineaţa credincioşii se grăbesc spre biserici şi pentru a prinde un moment din slujba Utreniei care li se pare important: scoaterea Evangheliei în mijlocul naosului. După ce Cartea sfântă este aşezată pe suport, toţi cei prezenţi se încolonează şi îşi aşteaptă rândul în tăcere pentru a se închina şi a săruta coperta aurită sau argintată. Dacă se întâmplă cumva să rateze momentul, unii sunt cuprinşi de regrete, dar aceiaşi închinători regretă mai puţin că nu citesc de fel Evanghelia şi celelalte cărţi ale Scripturii. Evanghelia venerată, pupată, nu şi lecturată şi studiată. Un fel de sinistră idolatrie a coperţilor ferecate!
Mi-a venit în gând această secvenţă liturgică duminicală chiar în ziua naşterii ”poetului nepereche”. În mod analog, acesta este mai venerat decât citit! Nimic de zis, i se alocă ample spaţii în programele şi manualele şcolare, i s-au ridicat statui sau măcar busturi în fiecare reşedinţă de judeţ, iar la fiecare 15 ianuarie în mai toate localităţile ţării este comemorat prin simpozioane şi prelegeri. Să recunoaştem, la comemorări şi la parastase nu ne întrece nimeni! Dar exceptându-i pe cei responsabili cu predarea operei sale şi cu organizarea festivităţilor anuale, puţini sunt cei care îl citesc în mod aprofundat (anul trecut s-au vândut în toată România puţin peste 3000 de volume ale poetului naţional!). Nefiind citit, în mentalitatea comună poetul rămâne ”geniul în pustiu”, nemuritor şi, mai trist, rece ca un bust turnat în bronz masiv. Respectat, preţuit, comemorat ca nimeni altul, nu şi iubit. Pentru că numai cuvântul lui poate încălzi. Un cuvânt nebăgat în seamă de cei mulţi.
Însă privilegiaţii care au avut răbdarea de a aprofunda opera eminesciană au descoperit un univers excepţional care surprinde în multe feluri, dar mai ales prin actualitatea sa. În chestiunile esenţiale Mihai Eminescu este precum Apostolul Pavel sau, dacă îngăduiţi, precum hotnews.ro. În plus, ai zice că vorbeşte nu din afara ta, ci direct din tine, ca o portavoce a conştiinţei tale. El crede cu tărie în Dumnezeu: ”Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea mortii şi învierea vieţii!” (fragment din Rugăciunea unui dac). Acordă girul său necondiţionat Bisericii pe care o numeşte ”maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică, azilul mântuirii naţionale în ţările unde românii nu au ţară.” (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). El crede neclintit în neamul său, suferă cumplit pentru semenii lui şi se ia la trântă cu politicienii vremii: ”Aţi comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere socoteală: aţi zdruncinat cu desăvârşire sentimentul onestităţii între cetăţeni. Ah, răspunderea vă este teribilă, pentru că o naţiune coruptă este o naţiune pierdută!” (Radu Mihai Crişan, Eminescu interzis. Gandirea politica, Editura TIBO)

Din lipsă de spaţiu mă limitez la exemplele de mai sus, încredinţat fiind că Eminescu ne poate reda orientarea, amintindu-ne cine şi ai cui suntem, încotro să o luăm, ce/pe cine să preţuim/dispreţuim. Se recomandă să-l citim măcar pentru că el ne oferă ceea ce cu o expresie la modă se poate numi ”calitatea vieţii”. Toţi suntem interesaţi de calitatea vieţii noastre, să nu fim ipocriţi! Dar calitatea vieţii nu constă atât într-o casă încăpătoare, ci mai cu seamă într-o minte şi într-o inimă încăpătoare; nu se exprimă atât printr-un mijloc de transport silenţios şi sigur, cât în ştiinţa de a călători neabătut pe drumul vieţii; nu stă în mâncărurile rafinate şi băuturile fine, ci în mâncarea şi băutura adecvate omului lăuntric.
A fi poet naţional constituie cea mai mare onoare pe care un neam i-o poate acorda unui scriitor. Dar poetului i-ar surâde mai curând să nu rămână suspendat la nivel naţional, ci să coboare la nivel personal. A fi poet personal reprezintă cea mai mare bucurie pe care un om i-o poate dărui scriitorului (şi sieşi). Poetul de fiecare zi, poetul de casă, care face aerul respirabil, care arată calea, care aduce cerul mai aproape. Argumentez cele scrise prin versurile inegalabile ale lui Nichita dedicate magistrului său:

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, –
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.

În rezumat, pledez pentru o Evanghelie respectată, sărutată, deopotrivă studiată şi asumată, nu mai puţin pentru un poet naţional elogiat, comemorat, totodată lecturat şi aprofundat.

Cerul la îndemână

În următoarele zile veţi fi cotropiți  de griji. Veţi avea numeroase drumuri de parcurs, veţi bântui magazinele în căutarea celor mai bune oferte. Vă veţi planifica bugetul la sânge pentru ca, fără să rămâneţi în urmă cu plata deprimantelor facturi, să oferiţi daruri celor dragi şi să aveţi masa îmbelşugată, măcar de sărbători.

Nu uitaţi că toate acestea asigură doar recuzita spectacolului şi că, la urma urmei, un singur eveniment justifică sărbătoarea. Domnul se naște! Nu rataţi esenţialul!

Alergaţi nu doar după promoții, ci după supremul dar care dă vieţii sens şi farmec.

Nu-i izgoniţi pe Mamă şi pe Prunc precum altădată locuitorii Betleemului. De două mii de ani caută găzduire, oferind în schimb pace, lumină, emoţie, bucurie. Şi găsesc mai degrabă suflete acre, înţepenite în propriile micimi, răvăşite, întunecate, împietrite, triste.

Număraţi-vă printre acei puţini pământeni care îşi redescoperă vocaţia zborului deşi dintotdeauna li s-a spus că aparţin târâtoarelor !

Fiţi verticali! Priviţi cerul ! Nu daţi satisfacţie celor ce ne vor pe toţi cocoşaţi de teamă, de frustrări, de tristeţi, de patimi.

Ascultaţi colinde! Nu cuvintele, ci cântecul descoperă frumuseţea inefabilă a lumii de sus.

Iertaţi celor ce v-au greşit, cereţi iertare celor cărora le-aţi greşit. Iertarea eliberează !

Fiţi buni! Nu îngăduiţi răului din jurul vostru să vă contamineze.

Zâmbiţi! Nu vă lăsaţi intimidaţi de chipurile schimonosite pe care le întâlniţi la tot pasul.

Bucuraţi-vă! Amărăciunea, disperarea, deznădejdea nu-şi fac loc decât în minţi înguste şi inimi pustii.

Iubiţi! La rândul vostru veţi fi copleşiţi de iubire.

Speraţi! Nimic rău nu vă poate sta împotrivă devreme ce de-acum cerurile ne sunt deschise.

Daţi slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Daţi-vă seama cât sunteţi de fericiţi!

Iar dacă fericirea nu vă este accesibilă încă, nu vă temeți! Căutați-o și o veți găsi! Chiar dacă nu o veți afla îndată, căutând-o cu încăpățânare e foarte probabil ca ea să vă găsească la un moment dat, atunci când vă așteptați mai puțin.

Bucurați-vă deci!

Ispită mare

Cu mirosul îndelung exersat în adulmecarea duhorilor, presa ia în seamă Biserica mai degrabă atunci când un reprezentant al său ”calcă pe bec” sau când credincioşii, cuprinşi de nestăpânită evlavie, se îmbrâncesc unii pe alţii la Bobotează sau la procesiunile cu sfinte moaşte. Cuvintele pătrunzătoare, gesturile emoţionante, acţiunile ziditoare, cu mult mai numeroase decât ieşirile în decor, interesează mai puţin, aproape deloc.
Făcând excepţie de la regulă, agenţiile internaţionale s-au arătat subit interesate de textul Evangheliei, graţie Bisericii romano-catolice din Franţa care de curând a revizuit rugăciunea Tatăl nostru. Evenimentul a stârnit controverse aprinse în mediile creştine de pretutindeni. Dacă până în 1966 versiunea în franceză a rugăciunii cuprindea sintagma: „Ne nous laissez pas succomber à la tentation” („nu ne lăsa să cădem pradă ispitei”), din dorinţa de a avea o versiune comună a rugăciunii atât la catolici, cât şi la protestanţi, teologii francezi au modificat textul în: „Et ne nous soumets pas à la tentation” („Şi nu ne duce pe noi în în ispită”). Cum pe francezi îi poţi suspecta de multe, nu şi de incompetenţă, textul a provocat de-a lungul deceniilor dispute publice între teologi, întrucât noua formulă sugera că Dumnezeu l-ar ispiti dinadins pe om. După o dezbatere care a durat 17 ani privind o nouă traducere a Bibliei, Biserica din Franţa a decis să opteze pentru formularea: „Et ne nous laisse pas entrer en tentation”, care ar putea fi tradusă ca: „Nu ne lăsa să fim ispitiţi”. Noua formulare a fost aprobată şi de Vatican, iar „Tatăl Nostru”, în noua variantă, va intra oficial în cărţile de cult din anul 2014.
Dacă francezii şi-au lămurit dogmatic problematica ispitei, ceea ce desigur nu înseamnă că de-acum vor ceda mai greu tentaţiilor de tot felul, în versiunea românească a rugăciunii formula cu pricina ridică serioase probleme (teo)logice. În toate ediţiile româneşti ale Bibliei textul este identic: “şi nu ne duce pe noi în ispită!”. Judecând ad literam, Tatăl ceresc pare pornit să arunce tot felul de curse în calea bieţilor oameni. Îi pândeşte, îi urmăreşte, îi perpeleşte, îi loveşte în părţile cele mai sensibile, ca un tiran care-şi chinuie din plăcere supuşii şi care devine tot mai satisfăcut pe măsură ce supravieţuiesc tot mai puţini.
De unde şi justificările senine ale unora atunci când sunt traşi la răspundere morală sau penală. Iată de pildă o scenă de familie: când ea, printre lacrimi şi suspine, îi reproşează soţului că a înşelat-o, acesta dă o replică halucinantă: ”aşa a fost să fie, poate că aşa a vrut Dumnezeu!”. El, sărăcuţul, pozează în victima perfectă. Totul în cârca lui Dumnezeu, omul degrevat de orice responsabilitate. Nici măcar diavolul nu mai este luat în serios! Beţia, desfrâul, corupţia, minciuna, suferinţa, nedreptatea şi toate relele sunt trecute în contul lui Dumnezeu, Cel Care ispiteşte, testează, organizează probe draconice, păcăleşte, Îşi râde de creaturile Sale. Păcătosul nu se acuză de obicei pe sine, ci pe ceilalţi şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, Care l-a ispitit cu asupra de măsură.
Mântuitorul nu pare să-L vadă pe Tatăl Său în spatele primejdiei când avertizează: ”Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită! (Matei 26, 41). Dimpotrivă, psalmistul, faţă în faţă cu ispita, nu găseşte decât o singură scăpare: ”Căci cu Tine mă voi izbăvi de ispită, şi cu Dumnezeul meu voi trece zidul!”. (Ps 17. 32). Fireşte, dacă s-ar schimba formula în cauză nu va scădea brusc frecvenţa ispitelor şi nici numărul celor care li se predau de bunăvoie. Dar de ce să lăsăm loc interpretărilor? De ce să Îl punem pe Dumnezeu în situaţia de a fi suspectat că ne ispiteşte? De ce să nu-l denunţăm textual pe singurul vrăjmaş dintotdeauna, cel care ne şopteşte perfid că nu purtăm nicio vină pentru răul dinăuntrul şi din afara noastră şi că de fapt nici măcar el nu se face vinovat de nimic?
Nu ne lăsa duşi în ispită/Nu ne da ispitei, iată sensul pasajului cu pricina, un sens pe care ori de câte ori rostim Tatăl nostru, s-ar cuveni să-l gândim până când va veni vremea să-l şi rostim, precum creştinii francezi.

Cu balaurul în ring

Sub egida revistei noastre a apărut de puţină vreme o nouă carte, Balaurul în vie, semnată de redutabilul scriitor, poet şi publicist Eduard Rădună. Indiferent dacă te numeri printre creştinii practicanţi sau nu, parcurgând această carte te poţi considera privilegiat din mai multe motive. În primul rând vei descoperi de îndată o limbă românească proaspătă, dezinvoltă, concisă, cuceritoare, aşa cum rareori găseşti în peisajul îmbâcsit al publicaţiilor autohtone. Apoi vei remarca de la primele rânduri abordarea temerară şi neconvenţională a realităţii din societate şi din Biserică: autorul nu cunoaşte eschiva, nu se ascunde după degete, atacă frontal chestiunea, cu riscul asumat de a stârni nelinişti şi indispoziţii. Nu în ultimul rând vei întâlni un mărturisitor care a împrumutat mult din îndârjirea celui care a înfruntat lumea întreagă doar de dragul Adevărului, mă refer desigur la Sfântul Atanasie al Alexandriei, la a cărui biserică din Ploieşti părintele Eduard Rădună slujeşte de o bună bucată de vreme.
Dovedind o capacitate ieşită din comun de a adulmeca primejdia şi o erudiţie greu de dobândit într-o viaţă de om, lipsit de stereotipuri, de inhibiţii sau farafastâcuri, părintele Eduard Rădună combină magistral precizia informaţiei cu fervoarea credinţei. Autorul incită, tulbură, emoţionează, amuză, enervează, rupe tiparele, dă de pământ cu nevolnicia instituţiilor, cu indiferenţa societăţii româneşti, cu necredinţa, impostura şi minciuna care fac ravagii până şi în mediile unde te aştepţi mai puţin. Îţi dă senzaţia că se luptă de unul singur cu balaurul. Îl provoacă, îl tatonează, îl fentează, îl scoate din sărite, îl ameţeşte, îl loveşte, pentru ca la final să-l răpună înfigându-i în inimă Crucea.
Multe din materialele care apar în acest volum au fost publicate de-a lungul anilor în revista Conştiinţa. La momentul apariţiei unora dintre ele, s-au stârnit suficiente valuri pentru a garanta sinceritatea debordantă şi curajul mărturisitor al autorului. Spre lauda Cucerniciei Sale şi spre necinstea celor pe care îi amendează prin cuvânt, pe măsură ce timpul se scurge rândurile devin, vai!, tot mai actuale.
Altminteri, sunt onorat că Părintele Eduard Rădună mi-a îngăduit să-i redactez prima sa carte şi fericit că mi-a acordat privilegiul de a-i fi prieten.

Festivalul Conştiinţa

În urmă cu aproape un an, conferinţele Conștiinţa au fost reorganizate într-un nou format. Având în spate experienţele câtorva ani de prelegeri lunare susţinute sub denumirea generală Întâlniri de Conştiinţă, am încercat să vă dăruim câteva clipe special gândite pentru a contracara lipsurile spirituale cu care ne confruntăm, o alternativă la televizorul care, dincolo de bariera de sticlă, ne consumă inutil, ne însingurează.
În această perioadă am avut ca invitaţi importante personalităţi ale culturii din România precum Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, Academicianul Ovidiu Bojor, reputaţii profesori universitari Constantin Dulcan și Georgeta Filitti, actorul Eusebiu Ștefănescu, antropologul Hanna Bota, medicul Pavel Chirilă, exploratorul Uca Marinescu sau jurnalista Marilena Rotaru. În același timp domeniile abordate au fost dintre cele mai diferite: istorie și civilizaţie, fizică, medicină, literatură, teologie, muzică, gastronomie, formare personală, etc. Conferinţele, cursurile și spectacolele organizate de noi s-au bucurat de un succes nescontat în rândul spectatorilor ploieșteni, ceea ce ne dă încrederea de a merge mai departe.
Așa încât am decis organizarea primei ediţii a festivalului CONȘTIINŢA, în perioada 6 – 11 octombrie. Veţi avea astfel ocazia să îi audiaţi pe Academicienii Răzvan Theodorescu și Dan Berindei, de a o revedea pe fermecătoarea Doamnă Georgeta Filitti, de a savura o cafea alături de tânărul doctor în filozofie Ovidiu Badea și de echipa noastră, de a răsfoi provocatorul volum Balaurul în vie al părintelui Eduard Rădună și de a asculta poveștile de război ale părintelui Bogdan Georgescu. Dar mai ales aveţi șansa de a vă detașa de grijile de zi cu zi și de a afla lucruri care nu vor fi spuse niciodată la televizor. Vă așteptăm așadar alături de noi.

Programul Festivalului:

Duminică 6 octombrie, Mall Shopping Center:
18.00 –deschiderea Festivalului (vor fi prezentate înregistrări ale conferinţelor desfășurate de-a lungul anului)
Prezentarea ”Tentaţia cafelei” (prof. Dr. Ovidiu Badea). La finalul conferinţei participanţii vor fi serviţi cu o ceașcă de cafea și vor primi câteva reţete de preparare a cafelei.

Luni 7 octombrie, Hotel Prahova Plaza:
19.00 Conferinţă eveniment susţinută de Academicianul Răzvan Theodorescu: Cum ar arăta România fără … Arta cantacuzin-brâncovenească.

Marţi 8 octombrie, Hotel Prahova Plaza:
19.00 Conferinţa ”Bucureștiul muzical interbelic” susţinută de Dna. Prof. Univ. Dr. Georgeta Filitti, Președintele de onoare al Asociaţei Conștiinţa

Miercuri 9 octombrie, Hotel Prahova Plaza:
19.00 Conferinţa eveniment ”Voievodul din cer” susţinută de Dan Berindei, vicepreședintele Academiei Române și descendent al familiei Brâncoveanu.

Joi 10 octombrie, Biblioteca Nicolae Iorga:
Lansarea volumului ”Balaurul în vie” semnat de preot Eduard Ioan Rădună, editura Litera Ortodoxă,2013. (intrare liberă)

Vineri 11 octombrie, Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova:
19.00 Conferinţa ”Mistica sabiei” susţinută de preot prof. Dr. Bogdan Georgescu. Participanţii vor primi gratuit câte un exemplar al volumului „Jurnalul unei generaţii descătușate” semnat de Bogdan Georgescu, editura Litera Ortodoxă, 2012.