Un bun amic, gânditor de mare anvergură şi cuvântător strălucit, îmi spunea recent: „Vei vedea peste vreo zece ani că acum Biserica se află în perioada sa cea mai înfloritoare!” Ştiindu-l un admirator incurabil al lui Caragiale, i-am pătruns rapid ironia. Dar n-am ştiut cum să reacţionez: să mă bucur pentru astăzi sau să mă întristez pentru mâine. La cât de vizionar s-a dovedit Nenea Iancu, tare mă tem ca nu cumva amicul meu, care îl savurează cu încăpăţânată voluptate, să se fi molipsit între timp. Dar mi-ar plăcea să îi demonstrez contrariul, aşa că am stabilit în acest scop o întâlnire fix pe 22 octombrie 2019, înspre amiază.
Am reflectat îndelung la observaţia sa. Post de televiziune, post de radio, cotidian, săptămânal, agenţie de ştiri, numeroase proiecte sociale, vernisaje, lansări de carte, pelerinaje, concerte, etc. toate acestea păreau un vis îndepărtat în urmă cu vreo cinci ani. În treacăt fie spus, cea mai importantă mi se pare viteza de reacţie pe care şi-a asigurat-o Biserica în faţa marilor şi micilor provocări cotidiene ale lumii. Pe scurt, toate aceste iniţiative cultivă o imagine fără precedent a Bisericii în societatea românească, cu atât mai remarcabilă în condiţii de criză spirituală şi financiară. În plus, aceste acţiuni nu doar se dovedesc viabile, ci pregătesc altele şi mai spectaculoase.
Mă frământă totuşi un gând, mai ales de când amicul meu face predicţii pe termen lung: dacă nu vom putea susţine mulţimea proiectelor? Nu mă refer la susţinerea financiară, nu e momentul şi probabil nici cazul, ci la forţa spirituală care trebuie să anime aceste iniţiative absolut lăudabile, pe care până şi cei mai zeloşi critici ai Bisericii sunt siliţi să le recunoască. Să vedem: televiziunea nu se poate hrăni decât cu theoria, în sensul primar de viziune, de contemplare a lui Dumnezeu: dar ochii noştri ne sunt la Tine, Doamne! - II Paral. 20, 12. Radioul nu se poate întreţine decât printr-o permanentă ascuţire a auzului interior, căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile greu au auzit. – Fapte, 28, 27. Cotidianul cere ardere necontenită, doar Dumnezeul nostru este … foc mistuitor! – Evr. 12, 29. Agenţia de ştiri pretinde experienţa de fiecare clipă a stării de Înviere, singurul eveniment cu adevărat notabil de pe acest pământ: Eu sunt învierea şi viaţa! -Ioan 11, 25. Proiectele sociale reclamă libertatea interioară şi bucuria de a le concretiza, vorba Sfântului Apostol Pavel: fapta ta cea bună să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie. -Filimon 1, 14. Într-un cuvânt, toate cer entuziasm (en, “în”, theos, Dumnezeu), adică trăirea sentimentului că Dumnezeu este aici, în toţi şi în toate. Vă imaginaţi ce dramatic ar fi ca toate aceste proiecte să rămână fără suflu interior? Riscul la care ne-am expune ca Biserică ar fi unul sinistru: forme fără fond, acţiune fără pasiune, literă fără duh, ambalaj fără conţinut, mormânt zugrăvit.
Fire optimistă, nu cred într-un asemenea scenariu fatalist. Dar consider că viaţa interioară nu se cuvine nicidecum sufocată de presiunea exterioară a faptelor de dragul faptelor. Că tot am deschis subiectul, îmi amintesc cu nostalgie cât se mai căznea profesorul nostru de Dogmatică, părintele Dumitru Popescu, să ne explice valoarea ontologică a faptei. Gestul în sine nu valorează mai nimic dacă nu te face mai bun şi dacă nu îl face mai bun pe cel de lângă tine. Sunteţi de acord că Dumnezeu se uită în sufletul omului şi mai puţin în CV sau în raportul de activitate.
La cum îl cunosc, amicul meu cu inima tare şi cu verbul ardent ar reduce toate aceste rânduri la vorba pomenită de marele meu concitadin în De închiriat: „Uneori mai binele e vrăjmaşul binelui”. Vă asigur însă că nu mă voi da bătut şi întâlnirea fixată peste 10 ani fără puţine zile, înspre amiază, va fi una incitantă.