Oficial nu merge bine

Anul 2011, căruia îi vom spune curând adio, va rămâne în statistici drept  „anul omagial al Tainei Botezului şi al Tainei Cununiei”. În statisticile B.O.R., întrucât în celelalte statistici, ale cifrelor nemiloase, anul curent s-a arătat dezastruos pentru familiile din România: în biserici s-au oficiat cele mai puţine botezuri nu din ultimii ani, ci din ultimele decenii! Nici nu e de mirare câtă vreme, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, sporul natural a fost negativ în fiecare lună din 2011, populaţia scăzând cu aproape 40.000 de persoane numai în primele şapte luni ale anului. S-a înregistrat totodată şi un record istoric: pentru prima oară în ultimii 56 de ani, numărul nou-născuţilor a scăzut sub 200.000!

În 2011 au fost oficiate cele mai puţine cununii din ultimii zeci de ani, realitate ce corespunde în mare unui nou record istoric indicat de aceleaşi statistici: mai puţin de  100.000  de căsătorii încheiate, cel mai mic număr de căsătorii din ultimii 63 de ani! 

Rata divorţurilor tinde spre media europeană: aproximativ 40% dintre căsătorii sfârşesc la tribunal. La ora redactării acestui articol,  în Ploieşti s-au înregistrat 1088 de căsătorii şi 548 de divorţuri (cu menţiunea că unele dintre acţiunile de divorţ au fost intentate în 2010). Pentru ca tabloul să fie complet, pentru prima dată în istoria poporului român numărul avorturilor din ultimii 30 de ani depăşeşte numărul populaţiei actuale.

 Astfel încât anul omagial dedicat Botezului şi Cununiei se încheie nu doar prin bifarea obiectivelor anunţate în „programul-cadru” stabilit de Sinod, ci şi prin consemnarea unor realităţi înfricoşătoare şi fără precedent cu privire la starea familiei româneşti. Ne-ar fi la îndemână să aruncăm vina în curtea statului iresponsabil care a descurajat programatic naşterile şi a încurajat sistematic plecările masive fie peste graniţă, fie pe lumea cealaltă. Dar nici demersurile Bisericii nu sunt întotdeauna cele mai inspirate. De pildă  autorii manualelor de religie aprobate de Patriarhia Română şi de Ministerul Educaţiei se mulţumesc  cu o abordare superficială şi pe alocuri eronată a familiei. Faptul nu este deloc lipsit de însemnătate câtă vreme la orele de religie mulţi tineri primesc pentru prima oară informaţii despre familia creştină şi despre Taina Cununiei.

 În niciuna dintre dintre lecţiile cuprinse în programa şcolară pentru clasele I-XII nu se tratează la modul serios legătura dintre familie şi Treime. Mai mult, nu există nicio lecţie despre Dumnezeul-Iubire, ci sunt tratate pe rând Persoanele Sfintei Treimi, ca şi cum Acestea ar acţiona independent Una faţă de Cealaltă! Autorii manualelor ignoră textul din Facere 1, 26: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, dar şi textul propriu-zis al Cununiei, unde raportarea noii familii la Dumnezeul-Treime este mai mult decât evidentă: întreita formulă de la logodnă şi Cununie, binecuvântarea Împărăţiei, toate ecfonisele dedicate Treimii, întreita gustare din pişcoturi şi vin, întreita înconjurare a mesei şi concluzia ritualului (”…a căror propovăduire este Treimea cea de o fiinţă”), dar şi rugăciunea finală: „Tatăl. Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă, o Dumnezeire şi o împărăţie să vă binecuvinteze pe voi!”.  Teologii mediocri şi predicatorii de duzină insistă cu încăpăţânare asupra relaţiei dintre familie şi Biserică şi nu obosesc să afirme ba că familia întruchipează Biserica mică, ba că Biserica reprezintă familia mare. Iată capcana perfectă întinsă şi familiei şi Bisericii: fiecăreia i se propune câte un model terestru, deşi modelul suprem şi al uneia şi al alteia, model accesibil numai prin starea de iubire, este indiscutabil Dumnezeul Iubire, Sfânta Treime.

 O familie care nu se raportează permanent la Iubirea de Sus nu găseşte drumul către Împărăţie şi nici puterea de a-l parcurge. O Biserică neraportată la Iubirea de Sus eşuează lamentabil într-o instituţie în care comuniunea dintre membrii săi nu e decât vorbă goală şi în care “duhul iubirii de stăpânire” face ravagii. Un manual care tratează despre familie dar ignoră Sursa inepuizabilă a iubirii şi-a ratat menirea. Un elev care habar nu are de Treime până la vârsta de 18 ani pentru că în programa şcolară nu figurează o asemenea lecţie, va intra şi el, la vremea lui, în alte statistici şi mai crude. Un an omagial în care se înregistrează asemenea statistici înfricoşătoare rămâne un an  eminamente omagial, o amară ironie.

Bad John şi badea Ion

Bogăţia de nuanţe a limbii române poate salva  formula „mântuirea neamului”.

Se spune că, aflat în redacţia ziarului Timpul, Mihai Eminescu ar fi văzut dorobanţii care se întorceau de pe câmpul de luptă din Bulgaria, unde se purtase Războiul de independenţă, unii fără un picior, alţii fără o mână, zdrenţuiţi, prăfuiţi; atunci ar fi exclamat că pentru aceşti nenorociţi, dar şi pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, avem datoria, noi toţi, să ridicăm o catedrală a mântuirii neamului, pentru a înlocui aceste jertfe de vieţi omeneşti. (Meritul pentru descoperirea şi evocarea scenei de mai sus îi revine academicianului Tudor Nedelcea -vezi Ziarul Lumina, 15 ianuarie 2010). Preschimbată în proiect (amânat sine die) de patriarhul Miron Cristea şi continuată (fără succes) de patriarhul Teoctist Arăpaşu, dorinţa poetului naţional începe în sfârşit să prindă contur, după  130 de ani  şi după alte milioane de jertfe omeneşti.  

Odată cu ideea construirii catedralei, a fost preluată şi promovată intensiv formula „mântuirea neamului”, o imagine poetică după unii, patriotardă după alţii, dar în orice caz suspectă din punct de vedere dogmatic. Orice gândire logică, nu obligatoriu teo-logică, admite cu greu că un neam, cât ar fi el de românesc, se va mântui in corpore, cel puţin în sensul duhovnicesc al termenului. Bogăţia de nuanţe a limbii române poate salva totuşi formula „mântuirea neamului”: folosită cu sensul de „distrugere, sfârşit, moarte” mântuirea neamului devine în fine plauzibilă, câtă vreme avorturile sunt mai numeroase decât naşterile, iar tinerii pleacă pe capete încotro văd cu ochii, numai să scape de o ţară în care nu li se deschid decât fundături.  

Hristos nu sortează destinele omeneşti pe criterii naţionale. La judecată nu-l va întâmpina pe conaţionalul nostru cu un zâmbet plin de recunoştinţă şi cu oferta măgulitoare: „Bade Ioane, mânca-te-ar raiul!” doar pentru că s-a născut între Carpaţi; nici nu-l va expedia pe ne-român rostindu-i drept în faţă cuvintele „Bad John, go to hell!” doar pentru că nu cunoaşte Mioriţa. În ecuaţia mântuirii familia, prietenii, confesiunea, profesia şi naţionalitatea (ordinea nu este întâmplătoare) ocupă roluri importante, dar niciodată decisive. În faţa lui Hristos aerele naţionaliste şi efuziunile patriotice nu ajută defel, căci în Hristos „nu mai este elin şi iudeu, [...] barbar, scit, ci toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11). Binele şi răul nu au conotaţii etnice şi numai opţiunea personală face diferenţa între mântuiţi şi osândiţi: „Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului” (Romani 2, 9), „dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului” (Romani 2, 10). Dacă poporul român i-ar fi fost contemporan Apostolului, credeţi că acesta şi-ar fi nuanţat cumva discursul?    

Nu ar strica să amintesc în treacăt că tocmai naţionalismul preoţilor şi al fariseilor evrei l-a ucis pe Iisus. După Sfântul Evanghelist Ioan sentinţa finală a arhiereului Caiafa a fost: „mai de folos este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (11, 50). Dumnezeu nu e mai degrabă român decât rus, englez, american sau chinez. Cum în cuprinsul acestui neam „drept-măritor” vieţuiesc nu doar sfinţi, ci şi lichele, escroci, trădători, hulitori, asocierea până la identificare a Bisericii cu poporul român frizează prostul gust şi erezia. Se înţelege, nimeni nu ne împiedică să ne rugăm pentru curvele şi tâlharii zilelor noastre, dar Scriptura ne arată că numai o desfrânată I-a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimile pocăinţei şi că numai un tâlhar a găsit puterea de a-I adresa o vorbă bună în plină agonie. Cât de mult a iubit Dumnezeu poporul ales şi tot nu l-a silit să intre de-a valma în rai; să procedeze altfel cu noi doar pentru că suntem români din tată-n fiu?

Bănuiesc că în Împărăţia lui Dumnezeu albii fac casă bună şi cu negrii şi cu galbenii, dar nu pentru că au aparţinut unui continent sau unei naţii, ci doar pentru că L-au urmat pe Hristos. În acest timp iadul se împarte între toate cetăţeniile lumii. 

Catedrala? Un ideal pe cale de a se împlini şi o necesitate practică. „Mântuirea neamului?” O formulă neinspirată, o utopie, un eşec dogmatic.

Wind of change

Când membrii trupei Scorpions lansau în ‘89 acest single,  nu-şi imaginau că  va deveni în scurt timp un adevărat imn al libertăţii fredonat de generaţii întregi împotriva regimurilor totalitare şi a îngrădirii libertăţii. După mai bine de două decenii mesajul cântecului se dovedeşte de maximă actualitate nu doar în ţările arabe, care se scutură una câte una de răpciuga dictaturilor, ci în toate statele civilizate ale lumii. Se vorbeşte obsesiv  ba despre „reforma instituţiilor statului” (Băsescu),  ba despre „revizuirea Tratatului Uniunii Europene” (Schäuble, ministrul german de Finanţe), ba despre „relansarea economică globală” (Obama şi Merkel în duet). Societatea pare să fi intrat în durerile (re)facerii, s-au înfiinţat noi instituţii şi organisme, s-au lansat programe şi strategii naţionale şi internaţionale de salvgardare economică. Nu înnoirea omului, ci înnoirea sistemului se regăseşte pe agendele mai marilor lumii. Se reformează statele, nu şi cugetele, se revizuiesc tratatele, nu şi minţile, se relansează economiile, nu şi inimile. Lumea se schimbă, omul ba. Anunţând că în aceste vremuri „nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci, pur şi simplu, de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, conştient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumându-le deopotrivă” (Iubirea nebună a lui Dumnezeu), Paul Evdokimov se arăta mult prea entuziast. Printre atâtea proiecte şi strategii planetare, deocamdată omul se scufundă într-un ocean de tristeţe, tot mai apăsat de griji, tot mai bântuit de spaimele morţii.

Ca de obicei în răspăr faţă de mersul lumii, Biserica propune o altfel de relansare, un alt început. La 1 septembrie, odată cu debutul noului an bisericesc, ni se trasează o nouă linie de start, ni se oferă încă o dată şansa începutului de drum. Nimic nu este pierdut, în ciuda eşecurilor şi a rătăcirilor de până acum. Tragem linie şi o luăm de la capăt, cum ar spune sfântul Vasile cel Mare: „dacă te mai gândeşti cât de puţin la Dumnezeu, atunci întoarce-te, înalţă-ţi privirea spre cer, revino-ţi în fire, adună-ţi puterile şi ridică-te de jos. A venit vremea să te ridici, e vremea să te vindeci, e vremea să te îndrepţi!” (Epistola 44). Şi, ca nu cumva să ne rătăcim sau să abandonăm cursa, la mică distanţă de linia de start, pe 8 septembrie, ne iese în întâmpinare ghidul perfect: Maica Domnului. În acelaşi timp evocarea Maicii Domnului la început de drum ne atrage atenţia că numai având în minte modelul său de iubire, de nevinovăţie, de frumuseţe, ne vom menţine ritmul constant spre înălţimile cereşti. Cu ea alături vom străbate drumul aventuros care ne stă în faţă, vom depăşi pericolele inerente unei asemenea ascensiuni, vom respira aerul rarefiat al înălţimilor, pentru ca spre final  (15 august) să trecem alături de ea dincolo de orizontul acestei lumi, în Împărăţia Fiului Său. Pe acest traseu la înălţime se descoperă „munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite”, dar şi „vântul bine înmiresmat” (Acatist de mulţumire), acelaşi vânt (în greceşte pnevma înseamnă deopotrivă vânt şi Duh) la care se referă Mântuitorul: „Ce este născut din Duh [pnevma] este duh [pnevma]. Vântul [pnevma] suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii dincotro vine şi încotro se duce. Tot aşa este şi cu oricine este născut din Duhul [pnevma]. (Ioan 3, 6,8)

Arogant şi lacom, omul a considerat dintotdeauna că mai lesne schimbă lumea decât se schimbă pe sine, neauzind sau ignorând cuvintele lui Iisus: „nimeni, rupând petic de la haină nouă, nu-l pune la haină veche, altfel rupe haina cea nouă”; „şi  „nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile; şi se varsă şi vinul şi se strică şi burdufurile. Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi împreună se vor păstra” (Luca 5, 36-38).  Numai un naiv îşi poate închipui că actuala criza mondială va lua sfârşit prin reforma statului, revizuirea tratatelor sau programe de relansare economică. O lume stricată nu poate fi reparată de un om stricat, oricât de bine intenţionat s-ar arăta acesta şi orice metode ar folosi. Vântul (pnevma) schimbării trebuie să treacă întâi prin noi înşine pentru ca abia apoi adierea sa să ajungă şi în lume. Schimbările de formă nu alungă nici „viforul de gânduri îndoielnice” (Acatistul Mântuitorului Hristos), nici vânturile pustiirii, iar viaţa însăşi riscă să se transforme într-o vânare de vânt.

Ai lu’ tata

Nu o dată am citit nedumerire înţepată pe feţele unor dreptmăritori de formă la auzul expresiei „robul/ roaba lui Dumnezeu”. Spiritul libertin al omului modern se crispează instantaneu în faţa unor termeni care, conform gândirii comune, aparţin exclusiv unor nefaste perioade ale istoriei. Credinţa nu înseamnă sclavie, iar Dumnezeu nu ar trebui să se poarte ca un comandant de batalion care îi rupe urechile ordonanţei sale doar pentru că nu i-a lustruit cizmele. Just.

Slujbele de cult nu îi menajează deloc pe cei care înghit greu asemenea expresii tari: „se botează robul/ roaba…”; „se cunună robul … cu roaba…”; „se binecuvintează robul/ roaba…”, „se împărtăşeşte robul/ roaba”, „să se ierte robul/ roaba”. De asemenea, aproape toate rugăciunile din cult încep prin următoarea formulă de adresare: „Stăpâne Doamne…” şi se încheie prin sintagme gen „că a Ta este stăpânirea…” sau „că Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea…”. S-ar putea susţine aşadar că rugăciunile săvârşite în Biserică ne menţin într-o deplorabilă stare de robi pe plantaţia sau pe ogorul Domnului.     

Oricât de curios ar părea, limbajul biblic confirmă şi întreţine acest tip de raport între Dumnezeu şi închinătorii Săi. Apostolul Iuda, de pildă, Îl recomandă pe Dumnezeu drept „Singurul nostru Stăpân şi Domn” (1, 2), iar Sfântul Apostol Pavel recunoaşte o singură instanţă supremă: „Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul Împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Tim 6, 15). Numai în Noul Testament expresia „rob al lui Dumnezeu” apare de 25 de ori, iar cea de slujitor al Domnului de 31 de ori. Dumnezeu este recunoscut drept Stăpân în 10 pasaje nou-testamentare, iar slujirea Lui în cel puţin 35.

La o lectură atentă Noul Testament ne aşează în faţa următoarei dileme: „Cui slujim?”. După cuvintele Mântuitorului, nu avem la dispoziţie prea multe opţiuni: „cine nu este cu Mine, este împotriva Mea!” (Matei 12, 30, Luca 11, 23) – formulă preluată de nazişti şi apoi de comunişti sub forma „Cine nu este cu noi este împotriva noastră!” şi folosită drept slogan al politicii de teroare. Vasăzică oricine am fi, orice ne-am închipui şi orice am face, oriunde ne-am afla, conştienţi sau nu slujim cuiva şi reprezentăm pe cineva (în treacăt fie spus, înţelepciunea populară a reţinut expresia „slugă fără stăpân” la adresa omului fără rost, fără căpătâi). Slujim lui Dumnezeu şi Îl mărturisim pe El sau nu. Iar dacă nu slujim neapărat lui Dumnezeu, cui slujim de fapt? Ne dumireşte Mântuitorul şi de această dată: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Matei 6, 24; Luca 6, 13). Sfântul Apostol Pavel îi deplânge pe cei care „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului”. Iar Dostoievski tranşează definitiv subiectul: „Nu există atei, ci doar idolatri”.  

Totodată Sfântul Petru ţine să precizeze că robia întru Domnul se confundă, paradoxal, cu libertatea: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.” (I Petru 2, 16). Iar Mântuitorul ne asigură că aceia care Îi slujesc îşi depăşesc condiţia şi îi devin prieteni: „Nu vă mai numesc slujitori … pe voi v-am numit prieteni” (Ioan 15, 15).

Textele biblice nu se opresc însă aici, ci vorbesc nu doar despre stăpâni şi robi, ci despre taţi şi fii. Mântuitorul le spune ucenicilor: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20, 17), iar fariseilor „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8, 44). Vasăzică oricine am fi, orice ne-am închipui şi orice am face, oriunde ne-am afla, conştienţi sau nu suntem fiii cuiva, suntem ai lu’ tata: „fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 45) sau, dimpotrivă, „fiii celui rău”. (Matei 13, 38). În orice cuvânt şi în orice faptă ne trădăm obârşia şi îl mărturisim pe tatăl nostru.

În cele din urmă omul onest faţă de sine şi îngrijorat faţă de soarta sa nu are decât să îşi răspundă la întrebarea „al cui sunt?” Răspunsul este unul previzibil: „al lui tata”.

Rădăcini în cer

Sfântul Francisc din Assisi (1181/1182 – 1226) avea obiceiul bizar de a sta de vorbă nu doar cu Dumnezeu şi cu semenii, ci şi cu celelalte făpturi. Se spune că într-o dimineaţă s-a îndreptat către un copac şi i-a spus: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu!. Şi în clipa aceea copacul a înflorit. Pentru cei cu privirea exersată florile vorbesc despre Dumnezeu mai convingător decât unele tratate seci de dogmatică, ba chiar decât unele predici şi cuvântări pustii şi pustiitoare. Poetului britanic Alfred Tennyson (1809-1892) îi revine meritul de a fi surprins anvergura teologică a florilor în următoarele cuvinte: Micuţă floare, dacă aş putea să înţeleg ce eşti tu cu adevărat, cu rădăcină cu tot, ar trebui să aflu ce este Dumnezeu şi ce reprezintă omul.

Poate de aceea omul şi-a ales florile ca să-l însoţească permanent în călătoria vieţii: începând din primele momente (buchetele oferite la maternitate, aleea de flori aşternută de către fericitul tată în calea mamei şi a pruncului ajunşi în sfârşit acasă, florile de la Botez), continuând cu fiecare onomastică şi aniversare, culminând cu taina Cununiei, când nu doar mirii şi naşii, ci toţi nuntaşii poartă flori la piept, şi sfârşind cu slujba de îngropare, când trupul este acoperit de flori. După cum vedeţi, viaţa nu este altceva decât un drum printre flori.

Fiecare floare e frumoasă în felul ei. Dar dintre toate florile din lume una singură este cea mai colorată şi cea mai elegantă. Specialiştii în tainele florilor spun că aceasta  are nevoie de condiţii precise pentru a supravieţui: dacă între temperatură, lumină şi umiditate nu există o relaţie armonioasă, floarea sucombă. Frigul nu îi prieşte, căldura o sufocă. Prea multa umezeală o transformă în putregai, în schimb lipsa umezelii o veştejeşte. Lumina directă îi usucă frunzele, neprimind suficientă lumină, nu înfloreşte.  

 Dar proprietatea esenţială a acestei flori, cea care o diferenţiază de toate celelalte,  este că rădăcinile îi cresc în sus. Ea tinde spre cer cu rădăcină cu tot. Această floare multicoloră, delicată, elegantă şi plină de teologie se numeşte orhidee.    

Ca şi orhideele (despre care aceiaşi specialişti spun că există 30 000 de specii sălbatice şi peste 120 000 de specii hibrid), oamenii sunt diferiţi, dar toţi au aceeaşi vocaţie: viaţa veşnică. Asemenea orhideii, omul este măreţ şi firav, domn peste toată creaţia, dar supus descompunerii şi morţii, „făptură amestecată din smerenie şi din mărire” (fragment din slujba de înmormântare). Specialiştii în tainele omului susţin că dacă între temperatură, lumină şi umiditate nu există o relaţie perfect armonioasă, omul nu supravieţuieşte pe termen lung. I se cere sânge rece, dar inimă fierbinte. Caută de când se ştie Apa cea vie, iar dacă nu o găseşte, sufletul i se transformă într-un imens deşert. Dacă primeşte Lumina în faţă se arde, însă fără lumină se usucă.

Dar proprietatea esenţială a omului, cea care îl distinge net de celelalte vieţuitoare, este că rădăcinile lui nu sunt pe pământ, ci sus, în cer.  De când Hristos S-a înălţat la cer purtând cu Sine firea omenească şi ancorând-o în sânul Treimii, omul creşte înspre cer.

Să ne îngrijim, aşadar, de flori, pentru că ele Îl mărturisesc pe Dumnezeu şi pentru că ne însoţesc de la început şi până la sfârşit pe drumul vieţii, oricât de sinuos ar fi acesta. Să ne îngrijim mai cu seamă de noi înşine, oferindu-ne condiţiile optime de dezvoltare. Temperatura cea mai potrivită: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte! (Apocalipsa, 3, 15); Umiditate constantă: cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac (Ioan 4, 14).  Şi mai cu seamă lumină călăuzitoare: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 18). Şi să nu uităm că, de vreme ce rădăcina noastră este sus, în cer, destinul nostru se realizează pe verticală şi că vocaţia noastră este aceea de a înainta cu paşi siguri spre cer, de unde ne vine nădejdea, puterea, lumina, viaţa, Duhul.

 

“Dreptul ca finicul va înflori!” (Psalmul 91, 12)