Robul lui Dumnezeu Ion Luca

                  Un mare om de spirit, profesorul Bellu Silber, făcea în 1945 la Universitatea din Bucureşti o afirmaţie care avea să-l coste puşcăria: „Comunismul în România va însemna I.V. Stalin + I.L Caragiale.” Scena pomenită de Dan Ciachir cu şeful de post care îşi caracterizează consătenii drept “cinstiţi, liniştiţi, muncitori; nu fură unul de la altul – fură numai de la stat” (vezi rubrica Ridendo Castigat Mores în nr. din Decembrie al revistei) grăieşte de la sine. În mod simetric, nici democraţie neaoşă nu poate exista în România, ci doar democraţie + Caragiale, câtă vreme adormim cu un Preşedinte în Seara de Duminică (P.S.D.) şi ne trezim cu un alt Preşedinte în Dimineaţa de Luni (P.D.L): “Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”. Încât bănuiesc că rolul principal în această tragicomedie pur românească nu l-a jucat nici Mircea Geoană, fostul viitor preşedinte, nici Traian Băsescu, fostul ex-preşedinte, ci veşnicul nostru contemporan, în spiritul căruia ne petrecem pe pământ românesc.
                Anticipez o posibilă nedumerire a celui care citeşte aceste rânduri: ce poate spune un creştin, darămite un cleric, despre Caragiale? Mai cu seamă că nenea Iancu, se ştie, nu a excelat de loc în materie de viaţă duhovnicească. De acord, nu era uşă de biserică, dar nici străin de Biserică, un fapt pe care „specialiştii” în Caragiale îl trec de obicei sub tăcere şi pe care specialiştii în Hristos, de regulă, îl neglijează.
                Nuvela De închiriat, bunăoară, debutează cu vorba franţuzească: uneori mai binele e vrăjmaşul binelui, cuvinte înrudite cu cele ale Sfântului Grigorie Teologul: Binele, dacă nu e făcut bine, nu e bine! În Inspecţiune, Caragiale îl evocă pe Sfântul Ştefan, Arhidiaconul şi Întâiul Mucenic, atunci când se referă la zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieţii eterne. În Triumful talentului foloseşte o expresie superbă: Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar: ai icoană la scris. Chiar etalează terminologie strict dogmatică atunci când notează despre Lache şi Mache că nu sunt decât unul şi acelaşi în două feţe, doime de o fiinţă şi nedespărţită. Iar în nuvela Păcat… stă scris un text formidabil, pe care îmi îngădui să îl citez ori de câte ori vorbesc despre cinismul oamenilor: Între un om şi altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde acolo un soare uriaş şi dincolo altul. Printre învârtitoarea pulbere de lumi, un colos de flăcări d-abia zăreşte pe celălalt ca o scânteie ce clipeşte pierdută în negura fără fund… Ba câţi încă nu se mai zăresc deloc şi unul de altul nici măcar nu bănuiesc. Adesea tot aşa se pricep oamenii-ntre ei şi pot înţelege unul altuia sufletul. Sunteţi de acord, sper, că numai un creştin profund poate gândi şi scrie astfel. La urma urmei nu vorbim decât despre o variantă literară a poruncii Mântuitorului: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. Caragiale a intuit adevărul esenţial că numai iubirea ne salvează.
               Tot el ne încredinţează că în ţara asta poţi trăi bucurii negrăite, după cum poţi suferi drame cumplite, dar că niciodată nu te poţi plictisi: „Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice.”
              Timpul are o mare calitate, aceea de a reţine valorile şi de a uita repede mediocrităţile. Dacă viaţa în România se desfăşoară în spiritul lui Caragiale, atunci opera sa ar merita o altă abordare, iar creatorul său cel puţin o rugăciune.

Entuziasmul în Biserică

           Un bun amic, gânditor de mare anvergură şi cuvântător strălucit, îmi spunea recent: „Vei vedea peste vreo zece ani că acum Biserica se află în perioada sa cea mai înfloritoare!” Ştiindu-l un admirator incurabil al lui Caragiale, i-am pătruns rapid ironia. Dar n-am ştiut cum să reacţionez: să mă bucur pentru astăzi sau să mă întristez pentru mâine. La cât de vizionar s-a dovedit Nenea Iancu, tare mă tem ca nu cumva amicul meu, care îl savurează cu încăpăţânată voluptate, să se fi molipsit între timp. Dar mi-ar plăcea să îi demonstrez contrariul, aşa că am stabilit în acest scop o întâlnire fix pe 22 octombrie 2019, înspre amiază.     

            Am reflectat îndelung la observaţia sa. Post de televiziune, post de radio, cotidian, săptămânal, agenţie de ştiri, numeroase proiecte sociale, vernisaje, lansări de carte, pelerinaje, concerte, etc. toate acestea păreau un  vis îndepărtat în urmă cu vreo cinci ani. În treacăt fie spus, cea  mai importantă mi se pare viteza de reacţie pe care şi-a asigurat-o Biserica în faţa marilor şi micilor provocări cotidiene ale lumii. Pe scurt, toate aceste iniţiative cultivă o imagine fără precedent a Bisericii în societatea românească, cu atât mai remarcabilă în condiţii de criză spirituală şi financiară. În plus, aceste acţiuni nu doar se dovedesc viabile, ci pregătesc altele şi mai spectaculoase.

            Mă frământă totuşi un gând, mai ales de când amicul meu face predicţii pe termen lung: dacă nu vom putea susţine mulţimea proiectelor? Nu mă refer la susţinerea financiară, nu e momentul şi probabil nici cazul, ci la forţa spirituală care trebuie să anime aceste iniţiative absolut lăudabile, pe care până şi cei mai zeloşi critici ai Bisericii sunt siliţi să le recunoască. Să vedem: televiziunea nu se poate hrăni decât cu theoria, în sensul primar de viziune, de contemplare a lui Dumnezeu: dar ochii noştri ne sunt la Tine, Doamne! - II Paral. 20, 12. Radioul nu se poate întreţine decât printr-o permanentă ascuţire a auzului interior, căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile greu au auzit. – Fapte, 28, 27. Cotidianul cere ardere necontenită, doar Dumnezeul nostru este … foc mistuitor!  – Evr. 12, 29. Agenţia de ştiri pretinde experienţa de fiecare clipă a stării de Înviere, singurul eveniment cu adevărat notabil de pe acest pământ: Eu sunt învierea şi viaţa! -Ioan 11, 25. Proiectele sociale reclamă libertatea interioară şi bucuria de a le concretiza, vorba Sfântului Apostol Pavel: fapta ta cea bună să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie. -Filimon 1, 14. Într-un cuvânt, toate cer entuziasm (en, “în”, theos, Dumnezeu), adică trăirea sentimentului că Dumnezeu este aici, în toţi şi în toate. Vă imaginaţi ce dramatic ar fi ca toate aceste proiecte să rămână fără suflu interior? Riscul la care ne-am expune ca Biserică ar fi unul sinistru: forme fără fond, acţiune fără pasiune, literă fără duh, ambalaj fără conţinut, mormânt zugrăvit.

            Fire optimistă, nu cred într-un asemenea scenariu fatalist. Dar consider că viaţa interioară nu se cuvine nicidecum sufocată de presiunea exterioară a faptelor de dragul faptelor. Că tot am deschis subiectul, îmi amintesc cu nostalgie cât se mai căznea profesorul nostru de Dogmatică, părintele Dumitru Popescu, să ne explice valoarea ontologică a faptei. Gestul în sine nu valorează mai nimic dacă nu te face mai bun şi dacă nu îl face mai bun pe cel de lângă tine. Sunteţi de acord că Dumnezeu se uită în sufletul omului şi mai puţin în CV sau în raportul de activitate.

            La cum îl cunosc, amicul meu cu inima tare şi cu verbul ardent ar reduce toate aceste rânduri la vorba pomenită de marele meu concitadin în De închiriat: „Uneori mai binele e vrăjmaşul binelui”. Vă asigur însă că nu mă voi da bătut şi întâlnirea fixată peste 10 ani fără puţine zile, înspre amiază, va fi una incitantă.

La lumina felinarului

           Rareori mi-a fost dat să aud o gogomănie atât de mare: “Biserica ar trebui să sprijine instituţionalizarea prostituţiei!” La ochii mei cât cepele şi la spâncenele ridicate dincolo de creştet, interlocutorul a simţit nevoia să completeze: “În acest caz preotul va putea pătrunde lesne în casa de toleranţă unde şi-ar susţine cateheza despre demnitatea femeii, înfierând păcatul şi deplângând soarta celor care îl practică”. În general nu duc lipsă nici de spontaneitate şi nici de inspiraţie. Dar singura mea reacţie, după câteva momente de tăcere perplexă, a fost să râd în hohote. Omul m-a privit fâstâcit, mi-a strâns mâna în grabă şi m-a lăsat în stradă sughiţând. La câteva zile distanţă, aflându-mă într-o distinsă adunare, aveam să aflu că ideea frământă şi alte minţi în aparenţă perfect sănătoase.   

            Nu am avut curajul să mă gândesc vreodată că în reflexiile felinarului roşu s-ar putea teologhisi despre sublimul feminin şi despre viermele neadormit, deşi întâlnirile inopinate sau chiar secrete dintre pustnici şi desfrânate nu lipsesc din Pateric, mai toate soldându-se cu un act de convertire. Emoţionează de pildă avva Pamvo care, la vederea unei cocote, a izbucnit în lacrimi şi suspine. Când ucenicii i-au cerut lămuriri, acesta le-a răspuns: “Două lucruri m-au mişcat: Căderea femeii şi faptul că eu nu am râvna de a-I plăcea lui Hristos pe care o are aceasta de a plăcea bărbaţilor murdari!” Asemenea întâlniri de gradul IV au avut loc şi în zilele noastre, dar cu un deznodământ mai puţin fericit: vă amintiţi probabil de preotul slab de înger care a săvârşit slujba aghiasmei mici într-un bordel clandestin, în timp ce fetiţele se hlizeau sub epitrahil (caz absolut izolat, dar intens mediatizat). A motiva pastoral dorinţele neruşinate ale unor politicieni constituie o prostie fără margini. Iar prostia se numără printre cele mai grele păcate: ”Plângi un mort că şi-a pierdut lumina, plângi un prost că şi-a pierdut mintea!” (Sir. 22, 11).

            Nu-mi fac iluzii că în România guvernelor de o lună şi a miniştrilor de o noapte politicienii se raportează la fenomenul prostituţiei din perspectivă duhovnicească sau morală. Dacă de pildă X va susţine că albul e alb, Y va veni negreşit la o oră de maximă audienţă şi va pretinde că oponentul său fie miop, fie rău intenţionat atunci când  numeşte alb ceea ce toată lumea vede că e negru (şi cum adevărul se află întotdeauna pe la mijloc, viaţa publică în România bate spre gri şobolan). Cred că mai degrabă politicienii îmbrăţişează prostituatele cu tandreţe electorală, după cum rivalii se leapădă de ele cu scârbă … electorală.

            Şi cum raportul cu pricina deplânge soarta nefericită a prostituatelor şi reclamă “situaţia privilegiată“ a preoţilor, pesemne “specialiştii” au constatat că 14 000 (numărul de preoţi şi diaconi din Patriarhia Română) e ceva mai mic decât 24 000 (numărul de prostituate din boscheţii patriei, conform aceluiaşi raport). Nu mă pot dumiri însă dacă au comparat electoral pe beneficiarii unora cu ai altora.

            Probabil nu vom alerga pe centură din raţiuni misionare şi nici nu vom ţine prelegeri în eventuale case de toleranţă, dar nu vom înceta să denunţăm mutilarea femeii prin încurajarea prostituţiei chiar din forurile cele mai înalte ale statului. Cel care “ocroteşte şi sprijină familia” la lumina felinarelor roşii.

Madonna şi intoleranţa la români

             Fanii răsuflă uşuraţi: Madonna s-a produs în fine, Sticky & Sweet (lipicios şi dulce),  pe o scenă din România, în faţa a peste 60. 000 de spectatori. Impresiile despre concert au oscilat  între dezamăgire cruntă (“şi-a dezvăluit mai degrabă calităţile fizice decât cele vocale” – Dan Bittman, care părăsit Parcul Izvor la numai 30 de minute de la începerea show-ului) şi entuziasm frenetic (“a fost o noapte de vis” – Loredana Groza, un fel de copie autohtonă a vedetei internaţionale). Media internaţională s-a preocupat nu atât de concertul în sine cât de reacţia spectatorilor români imediat după ce starul pop a introdus în scenă un grup de lăutari pe cuvintele: „Am auzit la ştiri că ţiganii din Europa de Est sunt discriminaţi. Asta n-ar trebui să se întâmple, şi ei sunt oameni ca şi noi”.  Comentatorii străini au savurat din plin momentul,  caracterizându-ne în general drept intoleranţi şi înguşti, puşi pe căsăpit ţigani şi homosexuali.

            Din două una: ori cântăreaţa pop a fost prost consiliată în privinţa realităţilor sociale din România, ori cei prezenţi la concert erau nişte barbari, dar suficient de mulţi pentru a forma un eşantion reprezentativ. Altfel nu îmi explic de ce instantaneu mii de persoane au huiduit-o după ce tocmai o ovaţionaseră. Artista nu a rămas indiferentă: în înregistrările video din seara concertului se aude cum exclamă: „God dammit!“. Iar la concertul de la Sofia, susţinut trei zile mai târziu, a păstrat episodul gipsy,  dar a eliminat tulburătorul apel social. E drept, vedeta nu s-a sinchisit de protestul just al Sinodului Bisericii Ortodoxe Bulgare care a caracterizat organizarea  megaconcertului chiar în ziua de prăznuire a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul drept “o formă de dispreţ la adresa creştinătăţii”. Dar să nu emitem atâtea pretenţii în ce priveşte sensibilităţile Madonnei.

            Oamenii s-au îngrămădit ca să o asculte pe Madonna cântând, eventual live, ceea ce din păcate nu a fost cazul. Nu ca să primească lecţii de conduită morală, cu atât mai puţin din partea celei care şi pe scena de la Bucureşti şi-a sărutat languros o dansatoare şi care în repetate rânduri a declarat că „oricine trebuie să se căsătorească măcar o dată în viaţă, pentru a vedea cât de stupidă este această instituţie”.  Unul dintre fani şi-a motivat tranşant reacţia: “Am huiduit-o pentru că mi s-a părut fals ce a spus ea. Ce treabă are ea cu problemele din ţara noastră?!”. Nu fanii, ci Madonna a primit un mesaj răspicat: “Cântă! Asta vrem de la tine. Cât despre lecţiile de morală, scuteşte-ne!”.

            În ce priveşte discriminarea reclamată de artistă, aduc următoarele contraargumente: ministerul finanţează, anual, între 2000 şi 3000 de locuri distincte pentru copiii rromi absolvenţi ai clasei a VIII-a, în vederea admiterii lor la liceu sau la SAM. Iar absolvenţii de liceu beneficiază anual de aproximativ 500 de locuri separate la facultăţi, unde se intră de obicei cu medii mult inferioare celei obţinute de primul român respins la acelaşi examen. Şi nimeni nu se plânge de discriminarea majorităţii. În mediul bisericesc nu doar credincioşii, dar chiar şi preoţiii numără în rândul lor rromi (în acest an, pe data 20 februarie, la exact 153 de ani de la emiterea ultimului act dintr-o serie de legi ce au pus capat robiei ţiganilor, a fost hirotonit primul preot de etnie rromă, recunoscut ca atare în premieră de către Biserica Ortodoxa Română. Iar în 2006 s-a tipărit o carte de rugăciuni în limba rromani, “Lil rudimantenqoro”, şi nu oricum, ci cu binecuvântarea (sukarphenimasa) Preafericitului (le Preabaxtale) Teoctist.
Succesul la public pe care l-au repurtat artişti precum Romica Puceanu sau Dona Dumitru Siminică, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, taraful de la Clejani sau, mai recent,   Damian Drăghici demonstrează că în România valoarea umană şi profesională depăşeşte graniţele etnice. În egală măsură mitocănia şi impostura nu ţin cont de nuanţa tenului.  

Să convenim: Madonna este un popstar, nu un expert în relaţiile interetnice. De aceea ar face bine să cânte şi atât, eventual live. Cum spune proverbul ţigănesc: “fiecare broască trebuie să-şi cunoască balta”.

Reţetă pentru împlinirea rugăciunilor Dvs.

            Printre pomelnicele care mi-au căzut în mână se numără câteva asupra cărora vă propun să zăbovim în următoarele rânduri. De pildă, unul începe astfel: Suma de 300 000 000 € să fie a mea în 30 zile. Continuă: 300 000 000 € sunt banii mei şi în 30 de zile o să îi am. A4 să fie maşina noastră în 30 de zile. Să ne facem casă în câteva săptămâni. Şi se încheie: În câteva săptămâni să fac şcoala de şoferi, să-mi iau permisu’ şi să îmi cumpăr maşina. Vă imaginaţi cât va avea de lucru bietul destinatar al acestor doleanţe şi într-un timp demn de Guiness Book. Suma solicitată reprezintă bugetul Barcelonei pentru acest sezon sau al Stelei pe zece ani, 20% din PIB-ul României şi costul aproximativ al ridicării Catedralei Mântuirii Neamului. O casă nu se poate construi în câteva săptămâni, doar dacă nu vorbim cumva despre un cort sau un puzzle. Cele mai decente cereri rămân A4 (cu preţ de pornire de 27 000 €, conform ultimei oferte) şi obţinerea permisului de conducere. Dar numai pentru A4.

            Un altul: X se roagă pentru sănătatea lui şi a familiei, spor, izbăvirea de rele. Cereri absolut fireşti. Surpriză însă: pe spatele hârtiuţei descopăr două rânduri de numere, scrise citeţ şi cu certe valenţe caligrafice: 7, 2, 34, 20, 1, 42;  28, 3, 48, 17, 21, 34. Pasămite în Duminica următoare avea loc tragerea 6 din 49, iar marele premiu se ridica la 7 000 000 € (precizez că autorul editorialului şi redacţia nu recomandă folosirea numerelor de mai sus şi cu atât mai puţin participarea la jocurile de noroc)

            Cel mai recent dintre ele: Doamne, ajută-mă să i-au bacalaoariatu (am verificat,  nu este o greşeală de tipar). În pofida strădaniilor noastre, nu am aflat dacă cererea i-a fost satisfăcută. Dumneavoastră ce credeţi?

            Dincolo de aspectul patologic al unor pomelnice citite la Sfintele Altare, observ că mulţi habar nu au să se roage. Practica pomelnicelor de la noi, unică printre Bisericile Ortodoxe, deşi nu fără efect, nu mântuieşte obligatoriu. În ciuda rândurilor scrise mai mult sau mai puţin lizibil, în ciuda sumelor care le însoţesc, de altfel rareori consistente, şi chiar în ciuda atenţiei cu care sunt parcurse de părinţi, pomelnicele nu pot înlocui experienţa rugăciunii de acasă şi din biserică. Cum îl atenţiona avva Antonie pe un ucenic indolent: „Nici eu şi nici Dumnezeu nu ne vom milostivi de tine dacă tu însuţi nu te vei ruga!”. Nimic nu se poate substitui străpungerii inimii, lacrimilor şi suspinelor. Mai constat că numeroşi creştini nu ştiu ce să ceară. Un Părinte spunea: „nu cereţi lucruri mai mici decât Dumnezeu!”. Bugetul României sau al Barcelonei sau marele premiu la 6 din 49? Tot atâtea fleacuri pentru Cel de Sus, interesat strict de mântuirea noastră. Altfel, singurul care nu este mai mic decât Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, ceea ce înseamnă că ni se recomandă să Îl cerem întâi de toate pe Dumnezeu. Cum se ruga bunăoară părintele Arsenie Boca: „Doamne, Cel ce vii în taină printre oameni, ai milă de noi! Pune foc temniţei în care Te ţinem! Aprinde dragostea Ta în inimile noastre! Străluceşte lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, Lumina şi Bucuria noastră!”

            Marele Origen Îi atribuie lui Dumnezeu următoarea reacţie la diferitele noastre rugăciuni: “Pe unul care se va ruga stăruitor îl voi asculta tocmai pentru că Mă va ruga. Pe altul în schimb nu îl voi asculta, fie pentru că nu-i vrednic să fie ascultat, fie pentru că se roagă pentru ceva ce nu-i va folosi nici lui, dar nu s-ar potrivi nici cu Mine să le împlinesc. Aşa încât, după cum se va ruga fiecare, Mă voi milostivi şi Eu de el. Sau nu!”. Vă doresc rugăciuni ascultate.