Duminica dimineaţa credincioşii se grăbesc spre biserici şi pentru a prinde un moment din slujba Utreniei care li se pare important: scoaterea Evangheliei în mijlocul naosului. După ce Cartea sfântă este aşezată pe suport, toţi cei prezenţi se încolonează şi îşi aşteaptă rândul în tăcere pentru a se închina şi a săruta coperta aurită sau argintată. Dacă se întâmplă cumva să rateze momentul, unii sunt cuprinşi de regrete, dar aceiaşi închinători regretă mai puţin că nu citesc de fel Evanghelia şi celelalte cărţi ale Scripturii. Evanghelia venerată, pupată, nu şi lecturată şi studiată. Un fel de sinistră idolatrie a coperţilor ferecate!
Mi-a venit în gând această secvenţă liturgică duminicală chiar în ziua naşterii ”poetului nepereche”. În mod analog, acesta este mai venerat decât citit! Nimic de zis, i se alocă ample spaţii în programele şi manualele şcolare, i s-au ridicat statui sau măcar busturi în fiecare reşedinţă de judeţ, iar la fiecare 15 ianuarie în mai toate localităţile ţării este comemorat prin simpozioane şi prelegeri. Să recunoaştem, la comemorări şi la parastase nu ne întrece nimeni! Dar exceptându-i pe cei responsabili cu predarea operei sale şi cu organizarea festivităţilor anuale, puţini sunt cei care îl citesc în mod aprofundat (anul trecut s-au vândut în toată România puţin peste 3000 de volume ale poetului naţional!). Nefiind citit, în mentalitatea comună poetul rămâne ”geniul în pustiu”, nemuritor şi, mai trist, rece ca un bust turnat în bronz masiv. Respectat, preţuit, comemorat ca nimeni altul, nu şi iubit. Pentru că numai cuvântul lui poate încălzi. Un cuvânt nebăgat în seamă de cei mulţi.
Însă privilegiaţii care au avut răbdarea de a aprofunda opera eminesciană au descoperit un univers excepţional care surprinde în multe feluri, dar mai ales prin actualitatea sa. În chestiunile esenţiale Mihai Eminescu este precum Apostolul Pavel sau, dacă îngăduiţi, precum hotnews.ro. În plus, ai zice că vorbeşte nu din afara ta, ci direct din tine, ca o portavoce a conştiinţei tale. El crede cu tărie în Dumnezeu: ”Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea mortii şi învierea vieţii!” (fragment din Rugăciunea unui dac). Acordă girul său necondiţionat Bisericii pe care o numeşte ”maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică, azilul mântuirii naţionale în ţările unde românii nu au ţară.” (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). El crede neclintit în neamul său, suferă cumplit pentru semenii lui şi se ia la trântă cu politicienii vremii: ”Aţi comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere socoteală: aţi zdruncinat cu desăvârşire sentimentul onestităţii între cetăţeni. Ah, răspunderea vă este teribilă, pentru că o naţiune coruptă este o naţiune pierdută!” (Radu Mihai Crişan, Eminescu interzis. Gandirea politica, Editura TIBO)
Din lipsă de spaţiu mă limitez la exemplele de mai sus, încredinţat fiind că Eminescu ne poate reda orientarea, amintindu-ne cine şi ai cui suntem, încotro să o luăm, ce/pe cine să preţuim/dispreţuim. Se recomandă să-l citim măcar pentru că el ne oferă ceea ce cu o expresie la modă se poate numi ”calitatea vieţii”. Toţi suntem interesaţi de calitatea vieţii noastre, să nu fim ipocriţi! Dar calitatea vieţii nu constă atât într-o casă încăpătoare, ci mai cu seamă într-o minte şi într-o inimă încăpătoare; nu se exprimă atât printr-un mijloc de transport silenţios şi sigur, cât în ştiinţa de a călători neabătut pe drumul vieţii; nu stă în mâncărurile rafinate şi băuturile fine, ci în mâncarea şi băutura adecvate omului lăuntric.
A fi poet naţional constituie cea mai mare onoare pe care un neam i-o poate acorda unui scriitor. Dar poetului i-ar surâde mai curând să nu rămână suspendat la nivel naţional, ci să coboare la nivel personal. A fi poet personal reprezintă cea mai mare bucurie pe care un om i-o poate dărui scriitorului (şi sieşi). Poetul de fiecare zi, poetul de casă, care face aerul respirabil, care arată calea, care aduce cerul mai aproape. Argumentez cele scrise prin versurile inegalabile ale lui Nichita dedicate magistrului său:
Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, –
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.
Atât să nu uitaţi, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.
În rezumat, pledez pentru o Evanghelie respectată, sărutată, deopotrivă studiată şi asumată, nu mai puţin pentru un poet naţional elogiat, comemorat, totodată lecturat şi aprofundat.