Anul 2011, căruia îi vom spune curând adio, va rămâne în statistici drept „anul omagial al Tainei Botezului şi al Tainei Cununiei”. În statisticile B.O.R., întrucât în celelalte statistici, ale cifrelor nemiloase, anul curent s-a arătat dezastruos pentru familiile din România: în biserici s-au oficiat cele mai puţine botezuri nu din ultimii ani, ci din ultimele decenii! Nici nu e de mirare câtă vreme, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, sporul natural a fost negativ în fiecare lună din 2011, populaţia scăzând cu aproape 40.000 de persoane numai în primele şapte luni ale anului. S-a înregistrat totodată şi un record istoric: pentru prima oară în ultimii 56 de ani, numărul nou-născuţilor a scăzut sub 200.000!
În 2011 au fost oficiate cele mai puţine cununii din ultimii zeci de ani, realitate ce corespunde în mare unui nou record istoric indicat de aceleaşi statistici: mai puţin de 100.000 de căsătorii încheiate, cel mai mic număr de căsătorii din ultimii 63 de ani!
Rata divorţurilor tinde spre media europeană: aproximativ 40% dintre căsătorii sfârşesc la tribunal. La ora redactării acestui articol, în Ploieşti s-au înregistrat 1088 de căsătorii şi 548 de divorţuri (cu menţiunea că unele dintre acţiunile de divorţ au fost intentate în 2010). Pentru ca tabloul să fie complet, pentru prima dată în istoria poporului român numărul avorturilor din ultimii 30 de ani depăşeşte numărul populaţiei actuale.
Astfel încât anul omagial dedicat Botezului şi Cununiei se încheie nu doar prin bifarea obiectivelor anunţate în „programul-cadru” stabilit de Sinod, ci şi prin consemnarea unor realităţi înfricoşătoare şi fără precedent cu privire la starea familiei româneşti. Ne-ar fi la îndemână să aruncăm vina în curtea statului iresponsabil care a descurajat programatic naşterile şi a încurajat sistematic plecările masive fie peste graniţă, fie pe lumea cealaltă. Dar nici demersurile Bisericii nu sunt întotdeauna cele mai inspirate. De pildă autorii manualelor de religie aprobate de Patriarhia Română şi de Ministerul Educaţiei se mulţumesc cu o abordare superficială şi pe alocuri eronată a familiei. Faptul nu este deloc lipsit de însemnătate câtă vreme la orele de religie mulţi tineri primesc pentru prima oară informaţii despre familia creştină şi despre Taina Cununiei.
În niciuna dintre dintre lecţiile cuprinse în programa şcolară pentru clasele I-XII nu se tratează la modul serios legătura dintre familie şi Treime. Mai mult, nu există nicio lecţie despre Dumnezeul-Iubire, ci sunt tratate pe rând Persoanele Sfintei Treimi, ca şi cum Acestea ar acţiona independent Una faţă de Cealaltă! Autorii manualelor ignoră textul din Facere 1, 26: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, dar şi textul propriu-zis al Cununiei, unde raportarea noii familii la Dumnezeul-Treime este mai mult decât evidentă: întreita formulă de la logodnă şi Cununie, binecuvântarea Împărăţiei, toate ecfonisele dedicate Treimii, întreita gustare din pişcoturi şi vin, întreita înconjurare a mesei şi concluzia ritualului (”…a căror propovăduire este Treimea cea de o fiinţă”), dar şi rugăciunea finală: „Tatăl. Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă, o Dumnezeire şi o împărăţie să vă binecuvinteze pe voi!”. Teologii mediocri şi predicatorii de duzină insistă cu încăpăţânare asupra relaţiei dintre familie şi Biserică şi nu obosesc să afirme ba că familia întruchipează Biserica mică, ba că Biserica reprezintă familia mare. Iată capcana perfectă întinsă şi familiei şi Bisericii: fiecăreia i se propune câte un model terestru, deşi modelul suprem şi al uneia şi al alteia, model accesibil numai prin starea de iubire, este indiscutabil Dumnezeul Iubire, Sfânta Treime.
O familie care nu se raportează permanent la Iubirea de Sus nu găseşte drumul către Împărăţie şi nici puterea de a-l parcurge. O Biserică neraportată la Iubirea de Sus eşuează lamentabil într-o instituţie în care comuniunea dintre membrii săi nu e decât vorbă goală şi în care “duhul iubirii de stăpânire” face ravagii. Un manual care tratează despre familie dar ignoră Sursa inepuizabilă a iubirii şi-a ratat menirea. Un elev care habar nu are de Treime până la vârsta de 18 ani pentru că în programa şcolară nu figurează o asemenea lecţie, va intra şi el, la vremea lui, în alte statistici şi mai crude. Un an omagial în care se înregistrează asemenea statistici înfricoşătoare rămâne un an eminamente omagial, o amară ironie.
