Când membrii trupei Scorpions lansau în ‘89 acest single, nu-şi imaginau că va deveni în scurt timp un adevărat imn al libertăţii fredonat de generaţii întregi împotriva regimurilor totalitare şi a îngrădirii libertăţii. După mai bine de două decenii mesajul cântecului se dovedeşte de maximă actualitate nu doar în ţările arabe, care se scutură una câte una de răpciuga dictaturilor, ci în toate statele civilizate ale lumii. Se vorbeşte obsesiv ba despre „reforma instituţiilor statului” (Băsescu), ba despre „revizuirea Tratatului Uniunii Europene” (Schäuble, ministrul german de Finanţe), ba despre „relansarea economică globală” (Obama şi Merkel în duet). Societatea pare să fi intrat în durerile (re)facerii, s-au înfiinţat noi instituţii şi organisme, s-au lansat programe şi strategii naţionale şi internaţionale de salvgardare economică. Nu înnoirea omului, ci înnoirea sistemului se regăseşte pe agendele mai marilor lumii. Se reformează statele, nu şi cugetele, se revizuiesc tratatele, nu şi minţile, se relansează economiile, nu şi inimile. Lumea se schimbă, omul ba. Anunţând că în aceste vremuri „nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci, pur şi simplu, de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, conştient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumându-le deopotrivă” (Iubirea nebună a lui Dumnezeu), Paul Evdokimov se arăta mult prea entuziast. Printre atâtea proiecte şi strategii planetare, deocamdată omul se scufundă într-un ocean de tristeţe, tot mai apăsat de griji, tot mai bântuit de spaimele morţii.
Ca de obicei în răspăr faţă de mersul lumii, Biserica propune o altfel de relansare, un alt început. La 1 septembrie, odată cu debutul noului an bisericesc, ni se trasează o nouă linie de start, ni se oferă încă o dată şansa începutului de drum. Nimic nu este pierdut, în ciuda eşecurilor şi a rătăcirilor de până acum. Tragem linie şi o luăm de la capăt, cum ar spune sfântul Vasile cel Mare: „dacă te mai gândeşti cât de puţin la Dumnezeu, atunci întoarce-te, înalţă-ţi privirea spre cer, revino-ţi în fire, adună-ţi puterile şi ridică-te de jos. A venit vremea să te ridici, e vremea să te vindeci, e vremea să te îndrepţi!” (Epistola 44). Şi, ca nu cumva să ne rătăcim sau să abandonăm cursa, la mică distanţă de linia de start, pe 8 septembrie, ne iese în întâmpinare ghidul perfect: Maica Domnului. În acelaşi timp evocarea Maicii Domnului la început de drum ne atrage atenţia că numai având în minte modelul său de iubire, de nevinovăţie, de frumuseţe, ne vom menţine ritmul constant spre înălţimile cereşti. Cu ea alături vom străbate drumul aventuros care ne stă în faţă, vom depăşi pericolele inerente unei asemenea ascensiuni, vom respira aerul rarefiat al înălţimilor, pentru ca spre final (15 august) să trecem alături de ea dincolo de orizontul acestei lumi, în Împărăţia Fiului Său. Pe acest traseu la înălţime se descoperă „munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite”, dar şi „vântul bine înmiresmat” (Acatist de mulţumire), acelaşi vânt (în greceşte pnevma înseamnă deopotrivă vânt şi Duh) la care se referă Mântuitorul: „Ce este născut din Duh [pnevma] este duh [pnevma]. Vântul [pnevma] suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii dincotro vine şi încotro se duce. Tot aşa este şi cu oricine este născut din Duhul [pnevma]. (Ioan 3, 6,8)
Arogant şi lacom, omul a considerat dintotdeauna că mai lesne schimbă lumea decât se schimbă pe sine, neauzind sau ignorând cuvintele lui Iisus: „nimeni, rupând petic de la haină nouă, nu-l pune la haină veche, altfel rupe haina cea nouă”; „şi „nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile; şi se varsă şi vinul şi se strică şi burdufurile. Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi împreună se vor păstra” (Luca 5, 36-38). Numai un naiv îşi poate închipui că actuala criza mondială va lua sfârşit prin reforma statului, revizuirea tratatelor sau programe de relansare economică. O lume stricată nu poate fi reparată de un om stricat, oricât de bine intenţionat s-ar arăta acesta şi orice metode ar folosi. Vântul (pnevma) schimbării trebuie să treacă întâi prin noi înşine pentru ca abia apoi adierea sa să ajungă şi în lume. Schimbările de formă nu alungă nici „viforul de gânduri îndoielnice” (Acatistul Mântuitorului Hristos), nici vânturile pustiirii, iar viaţa însăşi riscă să se transforme într-o vânare de vânt.
