Nu o dată am citit nedumerire înţepată pe feţele unor dreptmăritori de formă la auzul expresiei „robul/ roaba lui Dumnezeu”. Spiritul libertin al omului modern se crispează instantaneu în faţa unor termeni care, conform gândirii comune, aparţin exclusiv unor nefaste perioade ale istoriei. Credinţa nu înseamnă sclavie, iar Dumnezeu nu ar trebui să se poarte ca un comandant de batalion care îi rupe urechile ordonanţei sale doar pentru că nu i-a lustruit cizmele. Just.
Slujbele de cult nu îi menajează deloc pe cei care înghit greu asemenea expresii tari: „se botează robul/ roaba…”; „se cunună robul … cu roaba…”; „se binecuvintează robul/ roaba…”, „se împărtăşeşte robul/ roaba”, „să se ierte robul/ roaba”. De asemenea, aproape toate rugăciunile din cult încep prin următoarea formulă de adresare: „Stăpâne Doamne…” şi se încheie prin sintagme gen „că a Ta este stăpânirea…” sau „că Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea…”. S-ar putea susţine aşadar că rugăciunile săvârşite în Biserică ne menţin într-o deplorabilă stare de robi pe plantaţia sau pe ogorul Domnului.
Oricât de curios ar părea, limbajul biblic confirmă şi întreţine acest tip de raport între Dumnezeu şi închinătorii Săi. Apostolul Iuda, de pildă, Îl recomandă pe Dumnezeu drept „Singurul nostru Stăpân şi Domn” (1, 2), iar Sfântul Apostol Pavel recunoaşte o singură instanţă supremă: „Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul Împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Tim 6, 15). Numai în Noul Testament expresia „rob al lui Dumnezeu” apare de 25 de ori, iar cea de slujitor al Domnului de 31 de ori. Dumnezeu este recunoscut drept Stăpân în 10 pasaje nou-testamentare, iar slujirea Lui în cel puţin 35.
La o lectură atentă Noul Testament ne aşează în faţa următoarei dileme: „Cui slujim?”. După cuvintele Mântuitorului, nu avem la dispoziţie prea multe opţiuni: „cine nu este cu Mine, este împotriva Mea!” (Matei 12, 30, Luca 11, 23) – formulă preluată de nazişti şi apoi de comunişti sub forma „Cine nu este cu noi este împotriva noastră!” şi folosită drept slogan al politicii de teroare. Vasăzică oricine am fi, orice ne-am închipui şi orice am face, oriunde ne-am afla, conştienţi sau nu slujim cuiva şi reprezentăm pe cineva (în treacăt fie spus, înţelepciunea populară a reţinut expresia „slugă fără stăpân” la adresa omului fără rost, fără căpătâi). Slujim lui Dumnezeu şi Îl mărturisim pe El sau nu. Iar dacă nu slujim neapărat lui Dumnezeu, cui slujim de fapt? Ne dumireşte Mântuitorul şi de această dată: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Matei 6, 24; Luca 6, 13). Sfântul Apostol Pavel îi deplânge pe cei care „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului”. Iar Dostoievski tranşează definitiv subiectul: „Nu există atei, ci doar idolatri”.
Totodată Sfântul Petru ţine să precizeze că robia întru Domnul se confundă, paradoxal, cu libertatea: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.” (I Petru 2, 16). Iar Mântuitorul ne asigură că aceia care Îi slujesc îşi depăşesc condiţia şi îi devin prieteni: „Nu vă mai numesc slujitori … pe voi v-am numit prieteni” (Ioan 15, 15).
Textele biblice nu se opresc însă aici, ci vorbesc nu doar despre stăpâni şi robi, ci despre taţi şi fii. Mântuitorul le spune ucenicilor: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20, 17), iar fariseilor „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8, 44). Vasăzică oricine am fi, orice ne-am închipui şi orice am face, oriunde ne-am afla, conştienţi sau nu suntem fiii cuiva, suntem ai lu’ tata: „fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 45) sau, dimpotrivă, „fiii celui rău”. (Matei 13, 38). În orice cuvânt şi în orice faptă ne trădăm obârşia şi îl mărturisim pe tatăl nostru.
În cele din urmă omul onest faţă de sine şi îngrijorat faţă de soarta sa nu are decât să îşi răspundă la întrebarea „al cui sunt?” Răspunsul este unul previzibil: „al lui tata”.
